marți, 12 ianuarie 2010

marți, 22 decembrie 2009

Martina Topley-Bird



Sau voce adiacentă lui Tricky. Sound londonez trip-hopic, o halucinogenie modernă cu fler feminin şi senzual. Albumul de debut Quixotic este nominalizat la Mercury Music Prize în 2003 şi îmi place să cred, rodul ascensiunii sale muzicale. Quitoxic este un cuvânt cel puţin ciudat cu varii conotaţii( quick, rush, toxic, exotic- asta mi-a indus mie). Martina mărturiseşte: "It's flawed. It's exposed. One definition of Quixotic is: idealistic to the point of impracticality. I liked the word Quixotic and after I'd put it forward as a title I discovered it had many meanings"

Vocea ei bizară, excesiv de feminină, caldă şi densă, te face să pluteşti nedefinit şi inteligent de aiurea..The Blue God, cel de-al doilea album, împachetează printre altele, frânturi de electronic şi experimental (one hectic cinematic fusion)...

Alte recomandari: "Psyche"- featuring cu Massive Attack, " Valentine"



Enjoy,
i'm back with people, fame, gloom, happenings, worth mentioning! ^^

marți, 23 iunie 2009

placebo. soundtrack. eyelids.




the movie on your eyelids e genius...n-am cuvinte. sunt fucking high. high de copleseala. but still high. sau "floating, drifting, dying" cum naiba sa nu mori cu placebo pe gene?!! sa mori si sa renasti...sa mori pentru ca you smoke a dozen cancer sticks si sa renasti pentru ca you wanna be someone's movie.

incep sa ma irite toti indivizii care lately spun cu nonsalanta ca "si-au depasit perioada placebo". nu exista a fucking perioada placebo. oamenii astia trebuie sa identifice un band bun in orice circumstanta, sa il respecte si nu confunde muzica cu un anumit tip de ciocolata pe care il consumi intr-o anumita etapa a copilariei sau un anumit brand de prezervative pe care il intrebuintezi la inceputurile vietii sexuale pentru ca your dick seems bigger with that on.

exista placebo si e aproape un feeling. e mai mult decat un band pe care il asculti intr-o anumita "etapa" a existentei tale servile, hyper -activ-depresive, blabla...crap ieftin de canal. muzica placebo nu trebuie etichetata ca plaman pentru depresivi notorii sau adolescenti plictisiti de lucruri normale. placebo sunt artistii, care pe langa un sound special, vin cu un repertoriu de versuri care actually mai au si sens. sound de hypnotic flesh, glam, ceva vintage, poetic, sexual, on speed, ceva ce has to do with fast breathing, ashtrays si imagini ce le confunzi cu chistoace de tigara. un artist desarvarsit nu e doar instrumentist. e deopotriva poet, instrumentist,e vizual in idei, anarhist, cersetor de visuri si are un intreg registru de stari pe care le experimenteaza. in opinia mea, placebo fac prea bine asta. asa ca n-am sa ma iau de cat de aiurea e battle for the sun, ci am sa recomand cu caldura the movie on your eyelids ( de la youthedelic stiu :)


Placebo - The Movie On Your Eyelids

marți, 9 iunie 2009

Rava- Iaşi made alternative


Am deschis un notepad, am scris numele câtorva trupe ce mi-au surâs mie şi am selectat 5.. pam-pam-pam!!

Prima, n-are mega sofisticare indie, ţinută acroşantă sau superficialităţi ce încântă strict ochiul...sunt muzicali baby, muzicali! Aşa că:
rock alternativ de la Iaşi servesc azi- Rava ( Revenio Ad Veritatem Aeternam)- acronim...hmm, interesant. but why, oh why?!

Pe cei de la Rava i-am descoperit mulţumită unui shuffle pe myspace...în fond, toate marile poveşti muzicale încep acolo. Un insight mi-a dat şi bottledsongs... Step by step, am pătruns în lumea lor: de la myspace, la blog, youtube, facebook. M-am gândit la Lună Amară...şi buy me with a coffee şi metafore, bla,bla.

Rava îşi descrie stilul ca fiind unul melodic cu puternice riffuri de chitară. Muzica lor surprinde complexitatea şi intensitatea unor stări accesibile şi perfect normale : iubire, ignoranţă, disimulare. Cu o mai scăzută intensitate acustică decât stilul Urma, Byron şi cu ceva Bloc Party, mi-a devenit simpatică piesa Super Magic Love. O abordare uşor melancolică, cu trăiri contradictorii: come wear out the fire in me, i'm dying in your light. Rava pare una din trupele care, pe lângă faptul că sună bine instrumental, se pricepe să şi încropească idei coerente în versuri. Personal, nu mă încântă blocuri de metafore, dar " and it's all made of these papercuts.." sună preţios şi "sună" vizual ( mă întreb câţi o să-mi dea dreptate aici).

A venit şi acusticul..cu Feel You. And it hit me...Pe scena alternative românească, ieşenii vin cu o abordare cel puţin interesantă. N-ai cum să pui toate piesele lor sub o singură etichetă. Când trişti, când joviali, când ceva filosofie, când ceva simplu, direct, înţepător.

Dacă ar fi să raportez toată muzica lor la o stare, aleg acel bitter sweetness sesizat la prima înghiţitură de vin...întotdeauna prima...

Must listen:
Feel You, Simple Game, Super Magic Love

sâmbătă, 30 mai 2009

Spotted!

Hello there, voi schimba puţin registrul pentru o perioadă limitată de timp.  Pentru că sunt câteva trupe româneşti care au reuşit să mă impresioneze, am să dedic următoarele posturi, scenei alternative autohtone.
N-am să vă spun pe cine "am spot-uit", ci vă las să îi descoperiţi singuri, post by post. Enjoy, pentru că sunt valoroşi, cu sau fără casă de discuri! Vă asigur însă că nu scena bucureşteană e cea vizată:)

sâmbătă, 23 mai 2009

La Belle Personne




Film: La Belle Personne

Regie: Christophe Honore

detalii: France, 2008











sau..." Je suis perdu sans toi". 

E ca o invitatie pe eşafod. Boemitate supradimensionată, mult tutun fumat pe platouri, fulare şi tricoturi, toamnă, că doar nostalgia e în patria mamă, Franţa. 

"La Belle Personne" e din punctul meu de vedere, filmul nostalgicilor de frantuzisme şi emoţii sublime. O dramă şi un mix spectaculos: profesori-elevi, relaţii, iubire, speculaţie şi orice altceva. 

Structura filmului este dată de romanului Madamei de Lafayette  - La Princesse de Cleve, scris undeva prin 1678. Povestea tinde să fie una clasică: Junie, a cărei viaţă e teribil turmentată din cauza morţii mamei sale, ajunge la Paris. Împreună cu vărul ei Mathias, frecventează aceiaşi şcoală, unde elevii nu sunt decât o gaşcă de teribilişti, în căutarea iubirii, a experienţelor de tot felul şi nu în ultimul rând a identităţii. Junie atrage repede atenţia lui Otto, unul din colegi, dar şi domnului Nemours, profesorul de italiană. Nemours ( Luis Garell) intelectualul ce se identifică cu trăirile elevilor săi, rătăceşte labirintic prin viaţa acestora. Intensitatea sentimentelor sale pentru Junie declanşează drame: pe rând, ca într-un joc ce domino- se prăbuşesc Otto, Junie şi finalmente..il professore.
Un joc redundant despre dragoste, expus altfel. 

Pentru că nostalgia nu ţine cont de trecerea timpului, regizorul Christophe Honore  nu rezonează cu agitaţia contemporană şi superficialitatea vieţii de liceu. Caracterele sunt pe altă lume. Fie Parisul e un loc unde realitatea cu tot haosul ei se sustrage, fie toate personajele sunt nebune în sensul cel mai artistic posibil.  Un film prea franţuzesc. Boemitatea a son bord, numai bună de expus prin cafenele pe zile cu multă, multă ploaie. 

"Et on vole on vole, on le sait, on va toujours plus haut
 Et vole vole avec moi, le monde est fou parce que
 Et s'il n'y a pas d'amour
 Il suffit d'un chanson, pour faire confusion
 A  l'exterieur et a l'interieur de moi "
 

luni, 11 mai 2009

undelondon 2009. sau lasa.


Daca evenimentul de la Timisoara, din toamna, a reusit sa-mi transmita o oarecare stare si m-a facut sa ma simt bine ca am vazut in sfarsit un eveniment misto fabrique in UK cu sound si locatie part-time romaneasca, Underlondon-ul asta primavaratic, m-a facut sa transpir de nervi si iritare.
The Silver Church ar fi fost o locatie misto pentru un eveniment de anvergura festivalului Brit din peisajul romanesc, dar numai daca organizatorii aduceau pe cine trebuie. Am ajuns pe la ora 22.00. Singurul lucru de care am avut parte la intrare a fost genul ala de bratara pentru copii, care se incolaceste in jurul mainii si pe care mai si scrie romtelecom clicknet sa fii sigur ca n-o sa o mai porti nicaieri. Penibil...dar irelevant. Imi spun ca nu pentru asta am venit. Eu am venit pentru artisti cu potential, vreau live performance de calitate...Warm up cu The Mono Jacks. interesant, nu ii mai auzisem pe baieti. Nostalgici, soft, cross-over, putin urma, putin Stereophonics. Stiu ca o mare parte din segmentul bucurestean era familiarizat cu sound-ul, ma justific ca fiind de prin partile vestice si nu am intrat in contact cu muzica baietilor decat pe myspace si youtube. Well, good enought. It was a good start. Next on stage: Les Elephants Bizarres- Hello sais the devil, Have no fear, Dancing shoes si apropo de pantofi- o prestatie colorata din partea domnului de la clape, Nae, in papucei de casa cartoonish. Foarte cute. Energie multa, publicul a inceput sa se clatine in stanga si in dreapta. Semn ca e loc de mai bine:) una peste alta, urmeaza A-lix. un duo muzical adoptat de atot-tolerantul uk. Creionasem eu cu myspace-ul lor ceva ceva, oricum nu au reusit sa-mi trasmita nimic interesant pe myspace. Citez: sounds like " mix the above, play it with rage, create your own universe" . Poate in Glasgow suna asa. Pentru ca la Bucuresti suna hilar. Credeam ca solistul e on lsd.
1, nu era concert de black sa-si regizeze vocea atat de grav
2, nici la teatru sa-si prezinte fiecare piesa pe replici din hamlet varianta marilyn masonificata. Publicul a ramas perplex, impietrit acolo, ba fugeau oamenii la bar, ba ieseau la tigara, ba se ascundeau in baie, ba cu ochii bulbucati urmareau prestatia lame a domnului si domnisoarei din a-lix. Microfonie, chitara nu merge, ba merge, wtf?! Asta a fost si turning point-ul concertului, pentru ca multi si-au luat catrafusele si-au plecat la o bere in alta parte. Nu s-a cerut bis, nu s-a mai cerut nimic. Haunts au fost misto. Mi-au placut. Au incercat sa salveze onoarea underlondon-ului. Consider ca era suficient sa fi venit acesti baieti draguti, cu un sound puternic, agresiv,aspect slim rockstar de la mama lor din londra. I-au acompaniat deseori pe cei white lies in concert. Imi place "love is blind" si "low slung city skyline", it's just a matter of perspective, nothing more. Tot prezenti la marea ceremonie indie britanica carpita pe meleaguri bucurestene, au fost si domnii de la the MOOoD, dar doar ca spectatori.
All in all, sa n-o mai lungesc atat, festivalul de muzica londonish like a fost un fiasco. As fi optat poate pentru ceva mai multa muzica cu influente de joy division, kaiser chiefs si ca sa mai sparg "monotonia" IAMX. Nu i-as fi chemat pe cei de la mono jacks, n-am nimic cu muzica lor, dar n-au nimic brit in ei, no offense. Si aici nu cred ca ma poate contrazice cineva. Poate as fi optat pentru The MOOoD ca romanian band, Expatriate (vor canta in deschidere la placebo pe 21 iunie) suna mai interesant decat a-lix. Iar ca final as fi pastrat Haunts.
mult succes la anul. cheers, mates!for better wicked shows!