La Belle Personne

Film: La Belle Personne

Regie: Christophe Honore

detalii: France, 2008

sau..." Je suis perdu sans toi". 

E ca o invitatie pe eşafod. Boemitate supradimensionată, mult tutun fumat pe platouri, fulare şi tricoturi, toamnă, că doar nostalgia e în patria mamă, Franţa. 

"La Belle Personne" e din punctul meu de vedere, filmul nostalgicilor de frantuzisme şi emoţii sublime. O dramă şi un mix spectaculos: profesori-elevi, relaţii, iubire, speculaţie şi orice altceva. 

Structura filmului este dată de romanului Madamei de Lafayette  - La Princesse de Cleve, scris undeva prin 1678. Povestea tinde să fie una clasică: Junie, a cărei viaţă e teribil turmentată din cauza morţii mamei sale, ajunge la Paris. Împreună cu vărul ei Mathias, frecventează aceiaşi şcoală, unde elevii nu sunt decât o gaşcă de teribilişti, în căutarea iubirii, a experienţelor de tot felul şi nu în ultimul rând a identităţii. Junie atrage repede atenţia lui Otto, unul din colegi, dar şi domnului Nemours, profesorul de italiană. Nemours ( Luis Garell) intelectualul ce se identifică cu trăirile elevilor săi, rătăceşte labirintic prin viaţa acestora. Intensitatea sentimentelor sale pentru Junie declanşează drame: pe rând, ca într-un joc ce domino- se prăbuşesc Otto, Junie şi finalmente..il professore.

Un joc redundant despre dragoste, expus altfel. 

Pentru că nostalgia nu ţine cont de trecerea timpului, regizorul Christophe Honore  nu rezonează cu agitaţia contemporană şi superficialitatea vieţii de liceu. Caracterele sunt pe altă lume. Fie Parisul e un loc unde realitatea cu tot haosul ei se sustrage, fie toate personajele sunt nebune în sensul cel mai artistic posibil.  Un film prea franţuzesc. Boemitatea a son bord, numai bună de expus prin cafenele pe zile cu multă, multă ploaie. 

"Et on vole on vole, on le sait, on va toujours plus haut

 Et vole vole avec moi, le monde est fou parce que

 Et s'il n'y a pas d'amour

 Il suffit d'un chanson, pour faire confusion

 A  l'exterieur et a l'interieur de moi "